După zece ani de muncă în Spania, o sălăjeancă s-a întors acasă, în România, la Ortelec. Împreună cu soțul său, Liana Sturz s-a apucat de cultivat legume. Anii au trecut, iar Liana a prins curaj. Face ceea ce știe mai bine. Cultivă legume pe care le vinde la piață. Secretul reușitei sale? Curajul, trezitul la 5 dimineața și munca până seara, târziu.
Este dimineață și habar nu am ce voi scrie pentru azi. Sunt sătul de veșnicele informări ale autorităților, că vor face, că vor inaugura, că vor rezolva. Da, recunosc, nu sunt un tip prea sociabil, dar simțeam nevoia să ies, să aflu povestea unui om simplu, unui sălăjean care a muncit, muncește și nu se plânge. E nevoie de asemenea exemple. M-am săturat de cei care se plâng, de cei care arată mereu cu degetul spre altul. După sfântul duș de dimineață, m-am alimentat cu o cafea mare cât toate zilele, a urmat un iaurt și dus eram! Mi-am dat seama că n-am mai fost de multă vreme prin piața agroalimentară din zona centrală a Zalăului. Mi-am lăsat mașina în parcare și am intrat în piață. O știam de câțiva ani pe Liana Sturz, o sălăjeancă zâmbitoare, harnică, cea care vinde la piață doar ce obține în grădina sa din Ortelec. Am intrat, iar în partea stângă am zărit-o pe Liana. Era grăbită, alegea roșii, gogoșari, niște ceapă și ceva ce părea a fi un dovleac. Își cere scuze și îmi zice să aștept. Pregătea o comandă primită de la un client fidel. Șterge cu grijă legumele și le așează în pachet. Trec câteva minute, iar comanda este ridicată. Liana mă salută din nou. N-am vorbit de multă vreme, din starea de urgență, cred, de pe vremea când făina și drojdia erau mai greu de găsit decât o cola înainte de 1989.
Spania și drumul spre România
Liana îmi spune că a fost un an dificil, că nu prea are cu cine să muncească. O ajută soțul, copilul și cam atât. Totuși, Liana e fericită, simt că acolo, printre legume e în lumea ei, e locul unde se simte bine. „Adi, tu nu știai că eu și familia mea am stat 10 ani în Spania. Am muncit în agricultură. Acolo am învățat, acolo am văzut cum se face. Apoi, având copilul în clasa a șaptea, am decis să ne întoarcem acasă, în România. O, ce perioadă, ce vremuri! Au fost vremuri grele, dar și frumoase. Ne-am întors și ne-am apucat de treabă. Acum, uite-mă, sunt aici. Cultiv legume în grădina proprie, iar cu ce obțin vin la piață. Nu produc în cantități mari, ci doar atât cât cred eu că vând. Nu sunt comerciant, rămân la stadiul de producător. Mă găsiți în Ortelec, acolo, în grădină”, îmi spune Liana. Recunosc, nu știam că a fost plecată în Spania.
Cafea, agitația din piață și mirosul toamnei
Liana mă invită să bem o cafea, acolo, lângă masa cu legume. O refuz politicos. Râd și îi explic că încă o cafea m-ar transforma într-un nebun care își dorește să alerge toată ziua pe Meseș. Râdem și povestim din nou. O întreb pe Liana despre muncă, despre cum arată o zi din viața sa de producător local. „Vara mă trezesc pe la 5. Plantele trebuie udate, îngrijite, au nevoie de tine, de căldură, de soare. Nu le poți lăsa. Iarna e mai ușor puțin. E păcat, noaptea e lungă și nu prea mai putem munci afară până târziu, dar ne descurcăm. Doar eu și soțul muncim, ne mai ajută și copilul. E greu cu oamenii, nu găsim persoane care să ne ajute. Aici e marea noastră problemă. De restul nu ne plângem. Am clienții mei, oameni care au încredere în mine, în produsele pe care le obțin. Crede-mă, încrederea se câștigă în timp și se poate pierde foarte ușor”, îmi mai spune Liana.
Despre curajul de a munci acolo de unde alții fug
Trebuie să plec. Liana mă îmbie cu legume. O refuz politicos. Îi explic că am de la mama, dar că mă voi întoarce pentru a cumpăra. Îmi dau seama că am greșit, trebuia să cumpăr ceva. O mai rog pe Liana să îmi spună despre tineri, un îndemn, ceva. „Prea puțini tineri se apucă de agricultură. E greu, dar poate fi frumos. Depinde numai de tine. Aici nu e loc de stat, de plâns, aici trebuie muncit. Tinerii ar trebui să aibă mai mult curaj, să se plângă mai puțin”, a adăugat Liana. Gata, plec! O las pe Liana printre legumele ei. Agitația din piață rămâne în urmă. Ies în stradă cu masca pe figură. Ochelarii mi s-au aburit din nou. Înjur, mă enervez, dar mă calmez rapid. Îmi scot ochelarii, iar o ceață densă se așterne în fața mea. Îmi dau seama că îmi place. Uneori prefer ceața într-o lume agitată.
